Nu ma regasesc...

Simt cum toata lumea in jur nu ma mai intelege, cum nu stiu ce vreau, de fapt stiu dar mai stiu si ca nu se poate realiza. Fug, fug incontinuu cu lacrimi in ochi. La un moment dat renunt. Nu pot sa plang. Dar ma doare. Imi doresc ca aceasta inutila asteptare sa dispara. Ma face mai mult sa disper sa devin o nebuna desi nu sunt, ca un om ce prinde ura de intuneric si totusi el il stapaneste. Ma sufoc in propria'mi camera. Nu stiu ce fac dar continui sa o fac fara oprire. Continui sa ma pierd in regretul conditionat de acea dorinta. Simt ca nimic nu ma multumeste, ca nu'mi gasesc linistea. Ma simt moarta insa fara calm in trup si suflet. Cum sa simt ceea ce nu inteleg? Cum sa inteleg ceea ce nu am simtit niciodata? Cum sa fac fata acestor trairi, caci nu le pot spune altfel.. Cum ?Am ajuns in faza terminala de atasament maxim. In momentul de fata cred  ca as putea iubi orice adora sufletul si incanta privirea , fara sa ma gandesc ca fac cea mai mare greseala a vietii mele:iubesc necunoscutul mai mult ca orice. Teama aceea de necunoscut, era, de fapt, teama de tine. Insa, acum, am invatat sa iubesc necunoscutul; si pe tine. 


Nu mai stiu unde ma aflu, iar vara ma doboara. Relax din plin insa mult prea multa nedreptate. Se presupune ca vara faci cele mai frumoase lucruri, traiesti. Dar eu caut iubire pentru iubire. Gresesc. De ce nu speranta? Pentru ca nu mi se mai pare nimic. Totul este. Incerc sa construiesc o viziune, o iluzie, o scapare, un plan pentru Dumnezeu care nu'mi mai iese.. Imi e DOR! De ce puteam fi eu acum cateva zile? Si acum sunt doar o umbra ce'si cauta locul. Sunt un nimic intr'un nimic si mai mare. Asa arta tabloul meu in fata oglinzii. Nu vreau decat sa ma gasesc pe mine in marea asta de lume pierduta. Sa ma inteleg. Ar fi atatea lucruri ce'as putea sa le spun...Doar de'as fi eu insumi. Insa prefer sa iau ca punct de referinta simturile mele decat sa ma injosesc la etaloanele perfectioniste ale altora.Nu pot sa ma schimb doar vreau sa ma gasesc. Stiam ca sunt ceea ce sunt, iar schimbarea este ca un nor trecator secat de o ploaie torentiala de vara.


Insa deja pot simti ceva. O urma de zambet. Un gand doar. Cineva'mi spunea odata:"si sa nu uiti niciodata sa incetezi sa zambesti!".. Si'acum mai ascult aceasta voce care se repeta si relizez ca daca'mi pun urechea destul de aproape de tacere ,pot auzi urletele disperate dupa eliberare!Pot sa fiu eu.